„Femeile au un simţ anume al naufragiului, părăsesc corăbiile avariate”

Legenda vânătorului: O cobră a văzut într-un copac un porumbel sălbatic. S-a urcat pe tulpină, s-a furişat pe o creangă, i-a apărut în faţă. Pasărea ţipa disperată, dar nu putea să zboare: era hipnotizată de privirile cobrei. Vânătorul a auzit sunetul, a ridicat arma şi a împuşcat cobra. Când s-a apropiat, pasărea era moartă, pierise de frică. (Transcriere din filmul „Faleze de nisip”, regia Dan Piţa)

Cine e vânătorul, cine e cobra şi cine e porumbelul? Aceasta e întrebarea care planează peste intriga filmului „Faleze de nisip” (1983), în regia lui Dan Piţa, cu Victor Rebengiuc în rol principal.

La sfârşitul acestei vacanţe, am văzut pentru a treia oară acest film. Prima oară – prin clasa a opta – am rămas contrariat de finalul deschis şi, mai ales, de intriga poliţistă care nu cunoaşte rezolvare. Cine a furat lucrurile de pe plajă? Puştiul trebuie să fie vinovatul, el şi numai el.

A doua oară, în timpul unei profunde tristeţi provocate de o decepţie în dragoste, am înregistrat, în acest film, drama iubirii, eşecul amar al unui sentiment care nu poate prinde rădăcină într-un caracter vanitos, egoist şi nisipos (nisipul este, în film, o metaforă ce revine obsesiv). Iubirea nu poate rodi într-un teren arid, fără valori, fără puterea de a intui frumuseţea din sufletul celuilalt. Mi-a plăcut atunci spaţiul în care se desfăşoară naraţiunea cinematografică: o plajă de lângă Constanţa lipsită de cosmetizarea turistică, cu o cherhana sordidă, cu o vegetaţie uscată, cu un nisip care înghite orice urmă de viaţă. Tot de atunci mă bântuie şi replica personajului-reflector din film, prietenul protagonistului: „Femeile au un simţ anume al naufragiului, părăsesc corăbiile avariate”. Era clar că cei 12 ani trecuţi de la prima vizionare despletiseră lianele reflexivităţii mele. Ceea era bine şi nu prea.

Si, iată-mă, receptorul revenit după 8 ani, pentru a treia vizionare. Cu toate minusurile filmului – sunet, secvenţe necorelate, replici false, avertizări moralizatoare prea transparente din partea unor personaje reduse la statutul de idee – revizionarea filmului a avut efectul complet de katharsis. De data aceasta atenţia mi s-a concentrat asupra Puştiului (interpretat de Gheorghe Visu), tânărul de 23 de ani, acuzat pe nedrept că ar fi furat de pe plajă obiectele valoroase ale protagonistului, doctorul Theo Hristea. Confruntat kafkian cu o miliţie injustă şi isterică, cu un păgubit care nu acceptă înfrângerea, cu un sistem juridic absurd, cu oprobriul unei societăţi închistate în prejudecăţi şi impresii, lipsit de dragoste părintească şi alungat până şi de familia iubitei sale, tătăroaica interpretată de Oana Pellea, personajul Puştiul are toate premisele pentru a deveni fiinţa fragilă, hăituită şi neputincioasă. Şi totuşi Puştiul e porumbelul sălbatic care, spre deosebire de cel din parabolă, supravieţuieşte fără compromis, fără ajutorul destinului (vânătorul care ar fi putut ucide cobra), fără revelaţia religioasă, fără alte paliative. În antiteză cu doctorul Hristea, Puştiul nu are fiinţa cariată de germenii vanităţii. În acelaşi timp, spre deosebire de prietenul medicului, nu are sufletul năpădit de lianele întortocheate ale reflexivităţii, care nasc doar cinism şi neputinţă de acţiune. Mai mult, faţă de Ioana, iubita medicului, Puştiul nu are bovarismul aşteptărilor înşelate. Dincolo de raţiune şi de criterii sociale de ierarhizare valorică, Puştiul pare a fi singurul personaj puternic care, rupt dintr-o comunitate arhaică instituită în spiritul autentic al unor legi nescrise şi sacre, înfruntă demn o realitate aberantă şi autoritară impusă de doctor.
Filmul lui Dan Piţa trezea, în 1983, reacţia tovarăşului Ceauşescu, cel care, la Mangalia, condamna arta care nu promovează noul om al epocii de aur, cel care priveşte cu optimism viitorul comunist, bucurându-se de realizările epocii măreţe. Furia conducătorului mult iubit, asemănătoare cu a doctorului Hristea din film, pare justificată de faptul că Puştiul e cel care sfidează, prin detaşare, neimplicare, onestitate şi simplitate, o autoritate absurdă, reprezentată de Hristea, cobra care nu suportă înfrângerea.

Promit că voi citi şi romanul lui Bujor Nedelcovici, „Zile de nisip”, care a stat la baza scenariului acestui film. Până atunci, va invit să vizionaţi ecranizarea acestui text, pe care eu o notez cu 9,50.