Jose Saramago, „Intermitențele morții”

În ce moment a murit viermele de mătase după ce s-a închis în cocon și a încuiat ușa, cum a fost posibil să se nască viața unuia din moartea celuilalt, viața fluturelui din viața omizii și să fie unul și același în mod diferit…

Nu cred să fie vreun scriitor care să mă fascinat atât de mult timp ca Jose Saramago. În momentul în care citesc altceva, abia aștept să revin la lumile construite de Saramago, spații literare după a căror lectură Universul nu se mai vede la fel ca înainte. Scriitorul lusitan găsește mereu o temă, o situație, un sentiment care să vibreze puternic în sufletul și mintea receptorului. Apoi, de cele mai multe ori, recurge la deconstrucție și distopie, pulverizează clișee și orizonturi de așteptare, folosindu-se de cele mai variate registre: naiv, colocvial, umoristic, cinic, ironic, parodic, dar și tragic, vag elitist și, de multe ori, intertextual.
E un joc stilistic într-o frază fără majuscule, fără linie de dialog sau ghilimele. Cât despre Intermitentele mortiiretoricele semne de întrebare sau de exclamare, deși eludate la nivel formal, se reconfigurează în lumea receptorului, mereu mirat, mereu curios, mereu nelămurit. Ce rămâne după deconstrucție? Exact ceea ce vrea receptorul, a cărui perspectivă despre viață și lume – fără a fi manipulat de vreun „roman cu teză” – nu va mai fi aceeași ca înainte de lectură.
Intermitențele morții, unul dintre ultimele romane ale lui Saramago, pune în prim-plan moartea (mă feresc să scriu cu majusculă; deși moartea este personajul principal al romanului, în text ea își semnează toate scrisorile folosind minuscula, asumându-și, în ciuda puterii ei supreme, o umilă poziție în ordinea universală). Romanul e cu adevărat interesant pentru că, înainte de toate, pune în valoare măiestria lui Saramago de a găsi o altă formulă pentru distopie. Cititind Intermitențele morții, mi-am dat seama că nu mai este nimic din perspectiva Orwell, Huxley sau Vonnegut. Mergând, până la un punct, pe calea clasicizată a distopiei, Saramago proiectează, asemenea predecesorilor săi, o lume care ar trebui să fie ideală, dar care este exact opusul acesteia. Astfel, apare imaginea unei țări – fără nume, așa cum ne-a obișnuit Saramago în textele lui – în care moartea și-a suspendat activitatea, fără a anula puterea bolii, a îmbătrânirii sau a tristeții. Fericirea temporară se consumă în câteva pagini, iar întregul popor se vede în fața unei situații greu de gestionat: ce se poate face cu „morții vii”, bolnavii în fază terminală, care nu mai așteaptă decât ruperea ultimului fir ce le-ar putea curma durerea lor și a familiei. Ideea nu e cu totul nouă și o găsim la autorul care ne-a îngrozit în copilărie verile, mult prea recomandatul Swift, care trebuie citit la maturitate și care, în Călătoriile lui Gulliver, ajunge într-o țară în care nemuritorii sunt nefericiți, ostracizați, decrepiți, condamnați. Saramago, însă, se îndepărtează de portretizarea amară a condiției umane. Nu regăsim în romanul lui nici sentimentul de prizonierat pe care îl are nemuritorul lui Simone de Beauvoir, din Toți oamenii sunt muritori.
La Saramago, întunericul distopiei este parțial. Partea neagră există și la scriitorul portughez, fiind confirmată de haosul general pe care îl provoacă eternitatea și care afectează, progresiv, instituții precum: biserica, spitalele, căminele de bătrâni, guvernul, regalitatea și – cu adevărat comic – breasla pompelor funebre. Însă, pe fundal, se menține și partea albă, chiar dacă are multe nuanțe de gri. Visul ancestral al eternității nu dispare cu totul și, în ciuda situațiilor atât de evidente, subzistă ca o flacără plăpândă în sufletul unei omeniri ce poartă în sine nostalgia paradisului originar.
Ambivalența pare a fi semnul acestei cvasi-distopii. Iar o astfel de viziune e confirmată în partea a doua a romanului, unde întâlnim individualizarea insolită a personajului moarte. Puternică și totuși vulnerabilă; cu o autoritate necontestată, dar neputincioasă; ia decizii arbitrare, fără a se bucura malefic; o mână sinistră de oase cu o coasă inutilă, dar, în același timp, și o femeie atrăgătoare și misterioasă; călău și sclav. Nu mai e moartea terifiantelor povești medievale, ci descoperim o paradoxală moarte îndrăgostită. De cine și de ce anume? Deschideți paginile cărții și veți găsi un neașteptat scenariu narativ. Să fie aici schimbarea de forțe a eternului raport Eros-Thanatos? Posibil. Însă textul nu postulează adevăruri absolute și universale, ci menține dualitatea.
Deasupra lumii din romanul lui Saramago plutește ideea de ambivalență, conturată în plan stilistic și prin paradox, oximoron, contrasens și, când apare contradicția puternică, se naște un comic prin care lentila căruia sunt văzute ambele fețe ale monedei: omul și moartea.
Ca o invitație la lectură, citez câteva fragmente din acest roman în care moartea nu e cea mai rea entitate cu care ne-am putea confrunta:

Religiile, toate câte sunt ele, oricât le-am răstălmăci, nu au altă justificare pentru a exista decât moartea.

Moartea, prin ea însăși, singură, fără niciun ajutor din afară, a ucis întotdeauna mai puțin decât omul.

Servitoarea dumneavoastră devotată, moarte.

Reclame

De 4+1 iulie sau despre distopia lui Kurt Vonnegut, „Pianul mecanic”

20140705_101123Nu sta cu un picior în slujba pe care ai şi cu celălalt în visurile tale. Ori îţi dai demisia, ori te consolezi cu viaţa asta. E o ispită prea mare pentru soartă să te frângă înainte de a te hotărî ce cale alegi. (Kurt Vonnegut)

Romanul lui Vonnegut, „Pianul mecanic” (Humanitas, 2006), intră în categoria distopiilor care postulează o realitate tristă: maşinile devin o forţă ce controlează omul şi îl metamorfozează într-un sclav, la fel cum albii veniţi în America i-au transformat pe nativi în fiinţele servile, dezrădăcinate şi cu minţile alienate de sistem.

Visul de invenţie al inginerului este asemenea unui demon care roade şi se foloseşte de inteligenţă pentru a transforma fiinţa umană în larvă dependentă de propria creaţie. Maşinile controlează şi dezumanizează o societate în care tâmplarul, bucătarul, poetul şi profesorul nu îşi mai găsesc locul, pentru că totul este substituit de un sistem tehnic care poate face orice.

În acest „balet mecanicizat” – oximoron ce mi se pare un pic mai grăitor decât titlul romanului – omul îşi pierde identitatea, e clasat şi acceptat/ respins de societate doar după două criterii: IQ-ul său şi gradul de idolatrizare a sistemului format din maşini. E clar că nu poate trişa, nu se poate preface, nu poate experimenta nici măcar ipocrizia minimă şi nevinovată. Obedienţa sa îl face o simplă piuliţă a unei maşini-Dumnezeu.

Scris în 1952, romanul are forţa extraordinară a profeţiei, pentru că, după 60 de ani de la publicare, vedem falimentul afectiv-uman al societăţii maşiniste. Romanul câştigă receptorul şi prin cinismul protagonistului, al cărui nume, Proteus, anticipă schimbarea de viziune a acestuia. Textul lui Vonnegut e bun şi prin drama individuală, ce pare a postula faptul că, spre deosebire de maşină, omul e complex prin slăbiciunile, prin defectele, dar şi prin reflexivitatea lui.

Şi totuşi romanului îi lipseşte câte ceva, „pe ici pe acolo, prin locurile esenţiale”. Într-adevăr, e romanul cu care Vonnegut a debutat, astfel că, până la capodopera lui, Mama Noapte (opinie strict personală), a avut ceva răgaz să îşi rafineze stilul. Neşansa acestui roman e că, înaintea sa, au mai fost scrise două distopii impecabile: Minunata lume nouă a lui Huxley (1932) şi 1984 a lui Orwell, publicată în 1949. Aşa se face că am căutat în şi printre rânduri noutatea pe care Vonnegut ar fi adus-o. Da, intriga e diferită, problematica e alta – deşi se intersectează frecvent cu Huxley –, realitatea transpusă alegoric are puterea de „tromper l’oeil”, personajele sunt autentice, tipologiile unei societăţi (victime naive, linguşitori, despot cu faţă umană, intelectuali păcăliţi de dictatura maşinilor, boemi revoltaţi, mase informe şi anonime) sunt construite cu măiestrie şi integrate în constructul semiotic, detaliile ştiinţifice există în măsura în care sunt necesare unei ficţiuni cu această problematică (nu au obosit un individ atehnic, precum autorul acestei recenzii), iar umorul nu lipseşte. Şi totuşi romanul „scârţâie” (îmi place registrul care face trimitere conotativă la neputinţa maşinilor) pe alocuri. De exemplu, personajele feminine – aproape inexistente – sunt doar manechine purtătoare de rol narativ, iar răzvrătitul, boemul şi decadentul Ed – centru de interes al tabloului distopic de la început – se risipeşte undeva pe la jumătatea romanului şi îl regăsim, abia spre sfârşitul naraţiunii, un personaj plat şi aservit unei cauze.

Punctul forte al romanului este partea de final. Asemenea unei Revoluţii Franceze din 1789, ipostazele ficţionale de secol XX ale lui Danton, Robespierre şi Marat se revoltă şi ridică masele împotriva unui sistem. Însă golul creat prin moartea unei lumi nu poate fi umplut decât cu o nouă formulă dictatorială. Se schiţează structura unei distopii în distopie, iar riscurile unei noi autorităţi totalitare – religia, o formulă politică, chiar una de epistemă  filosofică – sunt la fel de mari. Reflecţiile din final ale protagonistului, un Danton modern, sunt revelaţii amare care mă fac să îmi spun că nu ne-ar rămâne decât bucuriile mărunte, trăite intens şi consumate integral, fără proiecţia eternităţii. Un roman bun, pentru ingineri şi filologi, pentru pasionaţi de filosofie şi teologie, pentru oameni şi… oameni.