Hable con ella de Almodovar sau despre prezența benignă a bărbatului în lumea femeii

Abandonând stereotipiile comportamentale și de percepție, Almodovar, prin filmul său din 2002, „Hable con ella”, ne propune un raport inversat de forțe masculin-feminin, față de cel asumat și, în unele culturi, impus ca formă unică de existență.habla con ella 1
În acest film, nu mai găsim masculul puternic, insensibil, cu rezistență psihică. Nu mai este nici femeia labilă care să își caute securitatea în virilitatea semenului, însușindu-și astfel, de multe ori, rolul de umbră. A nu se înțelege prin aceste afirmații că pelicula „Hable con ella” postulează vreun mesaj feminist. Nicidecum. Cele două ipostaze umane, „vir” și „femina”, nu își mențin din prejudecățile noastre culturale decât formele anatomice consacrate, dar estetizate cinematografic. În rest, bărbatul îndrăgostit este reprezentat cu toate slăbiciunile cu care, în mod obișnuit, este asociată femeia: vorbește mult sau e timid, devine ezitant sau entuziast în funcție de feedback-ul dat de iubită și interpretat subiectiv de el, plânge și are tendința de a fi depresiv și, mai mult, se dedă la comportamente antisociale, izvorâte din obsesia dragostei lui. Sugestivă în acest sens este alegoria introdusă de Almodovar prin citarea unui alt film, pe care Benigno, unul dintre protagoniști, îl urmărește și îl povestește ulterior Aliciei, o tânără aflată pe patul de spital, în comă profundă. În acest film din film, protagonistul dobândește dimensiuni lilliputane, fiind la propriu și la figurat în mâinile unei femei pe care o iubește până la dăruire totală, întru satisfacerea pe deplin a acesteia, prin și cu toată ființa lui. Secvența – care mie îmi repugnă la fiecare vizionare, deși accept că, semiotic, are un rol covârșitor – pare a prezenta neputința bărbatului care, odată ce s-a îndrăgostit, devine sclavul sentimentelor lui pentru femeie. Aceasta nu are nimic malefic, ci, dimpotrivă, pare a fi o eternă mamă protectoare care, totuși, îl subjugă vag freudian și oedipian prin propria ei prezență.
Filmul este extraordinar și datorită faptului că, spre deosebire de producțiile americane oarecum similare, precum „Magnolia” (Anderson, 1999) sau „Eyes wide shut” (Kubrick, 1999), nu obosește prin simboluri care să figureze sub forma unei străvechi chei alchimice ce ar putea deschide și decodifica revelatoriu mesajul filmului. La Almodovar, simbolurile sunt puține și sunt folosite doar pentru a focaliza puncte centrale din intrigă și viziune. În plus, în „Hable con ella”, Almodovar nu introduce decât acele simboluri din structurile arhetipale universale și predictibile, cu o mare doză de transparență, indiferent de cultura sau de nivelul inițierii hermeneutice a receptorului. Mă refer, în acest sens, la taur și la șarpe. Iubita lui Marco, celălalt protagonist masculin din film, este… toreador și, cu toate că este de o feminitate plină de farmec și senzualitate, în coridă are trăsături prin care o putem cu ușurință confunda cu un bărbat. Dinamism, forță, stăpânire de sine, spirit strategic sunt atribute cu precădere masculine care însoțesc acest personaj feminin până la momentul de slăbiciune fatală. Paradoxal, dar nu întâmplător, același personaj feminin, Lydia, are o fobie paralizantă de șerpi, Marco asumându-și singurul gest masculin, prin uciderea unui șarpe – cel mai probabil inofensiv – din casa Lydiei. Simbol cu precădere feminin, șarpele nu mai este, în acest film, atributul vreunei Eve ancestrale, ci e asociat mai degrabă bărbatului, uneori dual, alteori instabil și, de multe ori, târâindu-și sufletul însetat de dragoste. Păstrând proporțiile, similitudinea se menține la nivelul rolurilor sociale: Lydia e toreador, în timp ce Benigno e infirmieră. O perspectivă similară este transpusă la începutul filmului, unde, într-o coregrafie modernă, femeia este este reprezentată singură în căutarea sensurilor, iar eșecul este continuat cu aceeași îndârjire autonomă. Unde e locul bărbatului? Confuz, încearcă zadarnic să ajute; neputincios, cade prosternat în fața forței interioare a femeii, fără a putea comunica cu aceasta.
Dacă m-aș opri aici cu perspectiva mea asupra sistemului semiotic al filmului, aș proiecta o viziune moralizatoare mascată în simboluri, muzică și film. Însă Almodovar nu judecă, nu critică, nu emite ierarhii valorice. Dinamica inversată masculin – feminin este starea de fapt, este doar înregistrarea unei noi ordini sociale – reale sau ficționale, nu contează – căci ceea ce prezintă nucleul filmului este frumusețea interioară a acestei naturi umane. Hermafroditismul sufletesc – care nu afectează cu nimic sau prea vag heterosexualitatea personajelor – nu scoate la lumină un imaginea unui om ridicol sau abominabil, ci mai degrabă pe cea a unui om de o frumusețe afectivă copleșitoare ce își trăiește autentic poezia vieții lui, pe un fundal estetic: muzică, dans, cinematografie. Totul se petrece dincolo de limitele unei morale transcendentale fade și inumane. Din acest punct de vedere, dragostea pe jumătate necrofilă a lui Benigno, se dovedește a fi, așa cum e și numele protagonistului masculin, salvatoare pentru Alicia. Și ceea ce ar putea părea dezgustător la prima vedere – infirmierul care are o relație sexuală cu pacienta inconștientă – este de fapt, transfigurat prin sită estetică, un poem de dragoste în care aparenta victimă, femeia, renaște consumând din seva dragostei pe care i-o oferă aparentul călău, bărbatul, cel care, asemenea eroului din filmul mut citat, i se oferă trup și suflet. Nimic contrafăcut și, mai ales, nimic pervertit sau lasciv. Limbajul individului nu are nimic în comun cu cel al legilor morale, iar sentimentul, chiar dacă frust, e trăit pe deplin, devenind sublim prin sacrificiul vindecător din final.
Filmul emoționează și nu ne lasă să judecăm pe nimeni. Cenzura eticii alterității e redusă la tăcere și vocea acesteia e înghițită de o coloană sonoră ce pare a reda vibrațiile sufletului care iubește.
Scenariul se reia, în alte forme, dar cu aceleași esențe, secvența din finalul deschis al filmului lăsând loc unei noi narațiuni în care bărbatul sensibilizat ce plânge vizionând spectacolul de dans e atras hipnotic de femeia care, cu o forță dincolo de omenesc, a învins moartea.
Cât despre titlu, așa cum au spus-o mulți alții înainte, nu se regăsește în film printr-o comunicare efectivă. De fapt, personajele susțin ample monologuri și sunt, în special Marco, prinse într-un dialog al surzilor. De exemplu, iubita lui Marco îi reproșează, în ultima replică pe care i-o adresează înainte de accident, că a vorbit doar el, că ea nu a comunicat nimic. Imperativul din titlu pare a spune: „Găsește limbajul ei, al femeii!” Poate că Benigno, prin naivitatea lui și într-un alt plan decât cel strict mundan, găsește acest limbaj. Prietenul acestuia, Marco, deși scriitor și ziarist – sau poate tocmai din această cauză – se desprinde cu greu de limbajul contingent, fără a putea găsi calea necuvintelor prin care să își comunice dragostea.
Într-o spaniolă care parcă nu a fost niciodată mai muzicală, acest film de nota 10 ne vorbește – mai bine zis ne cântă duios – despre nepământescul, atipicul și neconvenționalul iubirii, în care până și principiile fundamentale, „vir” și „femina”, au cu totul alte roluri.

habla con ella 2

Reclame