Elif Shafak, „Bastarda Istanbulului”


Patru surori din Istanbul locuiesc în aceeași casă cu o mamă ursuză, o bunică la care se declanșează un Alzheimer și o nepoată rebelă. Aceasta din urmă face ochi în sânul familiei în care mama ei – cea mai mică dintre surori – este apelată tot ca „mătușă”. Atmosfera e lipsită de tensiune, doar suntem în lumea orientală, unde „tout est pris à la légère”, cu multe note de comic, ironie, umor și sarcasm îmblânzit. Dramele personale, precum separări, boli psihice, pierderea soțului, se topesc într-o existență în care totul pare firesc, pentru că, în absența unor fericiri extatice – visate sau împlinite –, nici suferința nu mai are prea mult farmec.

Până aici, totul face ca romanul să aibă savoare și să devină o lectură plăcută, care oferă o altă perspectivă decât cele contemporane referitoare la fundamentalismul islamic sau la teroarea care tulbură lumea Turciei de azi. Religioase și atee, naționaliste și cosmopolite, ancorate în magie și rațiune, conservatoare și novatoare cele 7 femei din casă au o viață domestică ce ne amuză și ne confirmă că terțul poate fi inclus în lumea aceasta orientală. Și acest insolit, verosimil și pentru cultura noastră, aduce încă un argument că, în primele vreo 200 de pagini, romanul e bun.

În plus, în paralel, se desfășoară o acțiune care pune în prim-plan lumea armenilor din SUA. Îndârjirea lor împotriva turcilor de orice fel este privită printr-un comic blând, neacuzator. Justificată istoric, având în vedere genocidul la care au fost supuși de autoritățile turce la începutul secolului al XX-lea, dar neîndreptățită dacă e orientată împotriva oamenilor a căror singură vină e că poartă până la moarte moștenirea genetică turcă, această ură a armenilor este privită de autoare, la rândul ei de origine turcă, din perspective multiple: bătrâni martori la istorie și tineri naivi și neștiutori. Scriitoarea se ferește, astfel, de vreo atitudine părtinitoare. Mai mult, surprinde atașamentul sincer al armenilor pentru familie, grija lor pentru cele mai îndepărtate rude, sentimentul responsabilității față de grupul din care fac parte. Și nu aș zice că sunt doar atributele unei culturi minore și minoritare, ci e o empatie ce pare a fi autentică.

Un alt aspect bun al romanului este imaginarul hranei, pentru că mâncarea devine un adevărat laitmotiv al textului. Prin zecile de referințe culinare sunt unite, în primul rând, cele două planuri. Armenii și turcii se întâlnesc în același cult pentru mâncare, în aceleași sortimente, dar cu nume diferite, în aceeași plăcere de a împărtăși la masă orice eveniment și orice sentiment: bucuria revederii cu fiul rătăcitor sau tristețea înmormântării acestuia. Într-o altă ordine de idei, prin trimiterile constante la mâncare, romanul pare a propune și o altă modalitate de „a gusta” literatura. Dacă Huxley, prin „Punct și contrapunct”, propunea o receptare și prin stimuli auditivi, prin alternanța unor ritmuri narative diverse, Elif Shafak ne oferă o receptare prin stimuli gustativi, pentru că fiecare capitol poartă numele unui aliment, iar toate acestea, la final, fac o prăjitură, un fel de reprezentare metaforică a romanului însuși.

Și încă un lucru bun la acest roman: motivul bastardului. Bastardul, la propriu și la figurat, descrie o societate în căutare de sensuri. Poporul turc, relativ tânăr, e privit în roman ca un bastard al otomanilor, care nu au lăsat o moștenire cu care să se mândrească prea mult. Rătăcirile armenilor sunt asemănătoare cu cele ale unui bastard colectiv care își caută originea și dreptatea. Femeile, la rândul lor, în prejudecățile sociale, lipsite de protecția bărbatului – chiar dacă autoritar –, sunt asemenea unor bastarde infantilizate care nu își pot legitima propriile acțiuni. Firește că nu e loc de tragism aici. Asya, bastarda propriu-zisă a romanului, descoperă soluția filosofică a existențialismului. Ieșirea din absurd e dată de bucuria hic et nunc fără raportare la trecut și viitor, fără contiguitate, ca și cum fiecare zi, fără a se revendica din cea precedentă, conține în ea însăși geneza și extincția.

Până acum numai de bine, dar romanul, în structura sa de ansamblu, nu e o arhitectură desăvârșită. „Prăjiturii-roman” îi lipsesc câteva „ingrediente”. Primul e legat de spațiul narativ. M-aș fi așteptat la imaginea unui Istanbul care să devină un fel de personaj, care să topească în el contradicții culturale, etnice și temporale. Nu aș zice că am simțit pulsul Istanbulului descris pe viteză în doar două secvențe: prima e cea cu care se deschide romanul și în care se prezintă drumul Zelihei spre cabinetul ginecologic, iar a doua e în timpul unei plimbări pe care o fac Asya și Armanoush.

Un al doilea punct vulnerabil al romanului e intriga de telenovelă din ultimele 150 de pagini. Toate firele sunt legate într-o încrengătură în care nu e loc de coincidențe. În plus, introducerea supranaturalului afectează și mai mult, iar explicațiile date prin tot felul de demoni și ritualuri magice vulgarizează textul și îi anulează farmecul începutului. Poate nu am vibrat eu îndeajuns la această latură a culturii turce sau poate nu sunt eu înzestrat cu suficiente competențe oculte, dar romanul schimbă registrul inițial, iar eu nu am mai putut integra ruptura de stil în armonizarea orientală a contrariilor.

Pe final, romanul scârțâie, dar rămâne o lectură plăcută de vacanță, cu idei la care să medităm, o lectură care ne destinde și amuză.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s