Elif Shafak, „Bastarda Istanbulului”


Patru surori din Istanbul locuiesc în aceeași casă cu o mamă ursuză, o bunică la care se declanșează un Alzheimer și o nepoată rebelă. Aceasta din urmă face ochi în sânul familiei în care mama ei – cea mai mică dintre surori – este apelată tot ca „mătușă”. Atmosfera e lipsită de tensiune, doar suntem în lumea orientală, unde „tout est pris à la légère”, cu multe note de comic, ironie, umor și sarcasm îmblânzit. Dramele personale, precum separări, boli psihice, pierderea soțului, se topesc într-o existență în care totul pare firesc, pentru că, în absența unor fericiri extatice – visate sau împlinite –, nici suferința nu mai are prea mult farmec.

Până aici, totul face ca romanul să aibă savoare și să devină o lectură plăcută, care oferă o altă perspectivă decât cele contemporane referitoare la fundamentalismul islamic sau la teroarea care tulbură lumea Turciei de azi. Religioase și atee, naționaliste și cosmopolite, ancorate în magie și rațiune, conservatoare și novatoare cele 7 femei din casă au o viață domestică ce ne amuză și ne confirmă că terțul poate fi inclus în lumea aceasta orientală. Și acest insolit, verosimil și pentru cultura noastră, aduce încă un argument că, în primele vreo 200 de pagini, romanul e bun.

În plus, în paralel, se desfășoară o acțiune care pune în prim-plan lumea armenilor din SUA. Îndârjirea lor împotriva turcilor de orice fel este privită printr-un comic blând, neacuzator. Justificată istoric, având în vedere genocidul la care au fost supuși de autoritățile turce la începutul secolului al XX-lea, dar neîndreptățită dacă e orientată împotriva oamenilor a căror singură vină e că poartă până la moarte moștenirea genetică turcă, această ură a armenilor este privită de autoare, la rândul ei de origine turcă, din perspective multiple: bătrâni martori la istorie și tineri naivi și neștiutori. Scriitoarea se ferește, astfel, de vreo atitudine părtinitoare. Mai mult, surprinde atașamentul sincer al armenilor pentru familie, grija lor pentru cele mai îndepărtate rude, sentimentul responsabilității față de grupul din care fac parte. Și nu aș zice că sunt doar atributele unei culturi minore și minoritare, ci e o empatie ce pare a fi autentică.

Un alt aspect bun al romanului este imaginarul hranei, pentru că mâncarea devine un adevărat laitmotiv al textului. Prin zecile de referințe culinare sunt unite, în primul rând, cele două planuri. Armenii și turcii se întâlnesc în același cult pentru mâncare, în aceleași sortimente, dar cu nume diferite, în aceeași plăcere de a împărtăși la masă orice eveniment și orice sentiment: bucuria revederii cu fiul rătăcitor sau tristețea înmormântării acestuia. Într-o altă ordine de idei, prin trimiterile constante la mâncare, romanul pare a propune și o altă modalitate de „a gusta” literatura. Dacă Huxley, prin „Punct și contrapunct”, propunea o receptare și prin stimuli auditivi, prin alternanța unor ritmuri narative diverse, Elif Shafak ne oferă o receptare prin stimuli gustativi, pentru că fiecare capitol poartă numele unui aliment, iar toate acestea, la final, fac o prăjitură, un fel de reprezentare metaforică a romanului însuși.

Și încă un lucru bun la acest roman: motivul bastardului. Bastardul, la propriu și la figurat, descrie o societate în căutare de sensuri. Poporul turc, relativ tânăr, e privit în roman ca un bastard al otomanilor, care nu au lăsat o moștenire cu care să se mândrească prea mult. Rătăcirile armenilor sunt asemănătoare cu cele ale unui bastard colectiv care își caută originea și dreptatea. Femeile, la rândul lor, în prejudecățile sociale, lipsite de protecția bărbatului – chiar dacă autoritar –, sunt asemenea unor bastarde infantilizate care nu își pot legitima propriile acțiuni. Firește că nu e loc de tragism aici. Asya, bastarda propriu-zisă a romanului, descoperă soluția filosofică a existențialismului. Ieșirea din absurd e dată de bucuria hic et nunc fără raportare la trecut și viitor, fără contiguitate, ca și cum fiecare zi, fără a se revendica din cea precedentă, conține în ea însăși geneza și extincția.

Până acum numai de bine, dar romanul, în structura sa de ansamblu, nu e o arhitectură desăvârșită. „Prăjiturii-roman” îi lipsesc câteva „ingrediente”. Primul e legat de spațiul narativ. M-aș fi așteptat la imaginea unui Istanbul care să devină un fel de personaj, care să topească în el contradicții culturale, etnice și temporale. Nu aș zice că am simțit pulsul Istanbulului descris pe viteză în doar două secvențe: prima e cea cu care se deschide romanul și în care se prezintă drumul Zelihei spre cabinetul ginecologic, iar a doua e în timpul unei plimbări pe care o fac Asya și Armanoush.

Un al doilea punct vulnerabil al romanului e intriga de telenovelă din ultimele 150 de pagini. Toate firele sunt legate într-o încrengătură în care nu e loc de coincidențe. În plus, introducerea supranaturalului afectează și mai mult, iar explicațiile date prin tot felul de demoni și ritualuri magice vulgarizează textul și îi anulează farmecul începutului. Poate nu am vibrat eu îndeajuns la această latură a culturii turce sau poate nu sunt eu înzestrat cu suficiente competențe oculte, dar romanul schimbă registrul inițial, iar eu nu am mai putut integra ruptura de stil în armonizarea orientală a contrariilor.

Pe final, romanul scârțâie, dar rămâne o lectură plăcută de vacanță, cu idei la care să medităm, o lectură care ne destinde și amuză.

„Spunându-vă povestea asta, vă fac să existați. Vă povestesc, deci existați.” (Margaret Atwood, „Povestea slujitoarei”)

Vara aceasta este despre Povestea slujitoarei: am citit cartea lui Margaret Atwood pe nerăsuflate, am văzut toate episoadele – 23 – din cele două serii făcute20180726_174648.jpg

în 2017 și 2018, iar acum caut ecranizarea din 1990 cu Faye Dunaway și Robert Duvall. E drept, mi se întâmplă adesea să am apucături compulsive și să fac fixații pentru vreun autor, o temă sau un gen artistic. De fiecare dată mi se pare că reacția mea e mai vie ca oricând și mă bucur să continui sau să repet lectura/ vizionarea încercând noi și noi ipostaze de receptor (naiv citit de text, cel mai adesea).

Printre altele, îmi plac teribil distopiile, iar romanul lui Atwood m-a surprins, pentru că accentul e deplasat de la descrierea detaliată a sistemului politic – o teocrație autoritară care transformă femeia în mecanism purtător de uter care livrează copii societății – la individ, astfel încât întregul sistem aberant este văzut prin lentila personajului care trăiește drama absurdului. Această schimbare de perspectivă mi se pare nouă, față de alte distopii aparținând unor scriitori precum Orwell, Huxley sau Vonnegut. La Atwood e mai multă emoție, frustrarea e mai puternică, teroarea e mai sufocantă, chiar dacă nu se prezintă decât o singură viziune, cea a protagonistei.

Cât despre sistemul politic din Galaadul imaginat de scriitoarea canadiană, acesta pare că ar fi combinat două realități istorice românești: decretul lui Ceaușescu din 1966, prin care se interzicea avortul, și isteria creștinopată de azi, al cărei delir tinde să devină imperativ politic. Nu degeaba numele țării noastre este citat în ultimele pagini ale textului, prin referință directă la politica de creștere demografică promovată de liderul „epocii de aur”. Așijderea, în Povestea slujitoarei, divorțul, adulterul, avortul, homosexualitatea, nesupunerea femeii în fața bărbatului sau dorința de a cunoaște rațional și științific lumea sunt păcate de neiertat pentru o societate care îl face pe Dumnezeu un fel de conducător nu doar moral, ci, mai ales, social și politic. Biblia interpretată literal și decontextualizat devine textul juridic fundamental în baza căruia se întemeiază un sistem. Legitimitatea unei astfel de lumi este dată, irațional și subiectiv, de o realitate cu care se confrunta, la acel moment, întreaga societate: mortalitatea infantilă și sterilitatea tot mai crescută în rândul populației. Un punct vulnerabil devine o amenințare de care totalitariștii teocrați se folosesc pentru a prelua abuziv puterea, inducând frică și justificându-se prin eroare de logică. Cauza este atribuită păcatelor, știința este desconsiderată și se citează din Biblie pentru orice situație, ceea ce nu e departe de politicile coalițiilor tradiționaliste din România de azi sau de fundamentalismul islamic, doar că acolo e alt text decât Biblia.

Iată că o teocrație nu e departe comunism sau de nazism. Regăsim toate ingredientele totalitarismului formulate de Hannah Arendt: invocarea unui dușman (păcatele și păcătoșii), amenințarea unui pericol exagerat sau inventat (scăderea demografică), transformarea unui text precedent în teză explicativă care fundamentează (Biblia) și propaganda (versetele decontextualizate și invocate ca argument la care nu se cuvine a se da altă replică). În toată această structură, sistemul găsește modalitatea de a oferi protecție, de a învinge dușmanul și de a anula pericolul. Pentru asta se folosește de frică (în fiecare zi sunt alți oameni spânzurați pe zid) în alternanță constantă cu promisiunea redempțiunii, ceea ce face ca sistemul – multiplicat prin comandanții săi – să devină o figură paternă, în același timp protector și terorist, ce infantilizează masele.

Dar, pentru că e o societate tradiționalistă, femeia este cea care e afectată cel mai mult. În Galaadul lui Atwood, femeia este, în aparență, venerată, apreciată, respectată pentru „destinul ei biologic”. Însă, în esență, este discriminată și marginalizată. Societatea Galaadului este alcătuită din soții (cele care aparțin comandanților), menajere, econoneveste (cele din mediile sociale inferioare, care au copii), nefemei (care sunt trimise în colonii, la muncă silnică, pentru că sunt nefertile, bătrâne sau păcătoase) și slujitoare. Acestea din urmă sunt femeile fertile care se fac vinovate de păcate, dar care pot procrea. Din acest motiv, sunt folosite, în mod forțat, ca mame-surogat pentru soțiile comandanților. În esență, sunt siluite, abuzate emoțional, desconsiderate și private până și de propria identitate. Noile lor nume sunt compuse din „of” și prenumele comandantului, marcând astfel că sunt în posesia acestuia.

Protagonista romanului, Offred, nu își mărturisește – spre deosebire de serial sau de filmul artistic – numele său real, de parcă ar rămâne, pe parcursul întregului text, în căutarea eului său profund și autentic, un demers greu de împlinit într-o societate care nu o validează decât prin ovarele ei fertile. Astfel, consider că, prin acest personaj, romanul devine cu adevărat o reușită estetică. Textul nu e doar morală, avertisment, previziune sau plăcere gratuită de a construi lumi ficționale, ci un bun roman psihologic în care protagonista – mă feresc să o numesc prin impersonalul Offred – găsește mecanisme de supraviețuire în absurd.

Prima resursă a personajului feminin este rememorarea vieții anterioare războiului. Ea nu cade în nostalgii sfâșietoare, nu regretă lumea apusă, ci o aduce în prezent, pentru a o retrăi afectiv. Soluția, aproape proustiană, face ca trecutul să rămână viu, alimentând cu sensuri autentice universul interior al personajului feminin. Moira, prietena ei, Luke, soțul, Hannah, fiica, precum și mama ei sunt din prezentul lumii personale, depășind statutul de stafii ale unui trecut idealizat.

O altă cale pe care personajul feminin din roman o găsește este actul însuși al confesiunii, fără ca termenul să se suprapună cu toate conotațiile biblice. Monologul interior, reflecțiile permanente, viziunea critică și lucidă nu sunt doar forme de ventilare emoțională, ci, mai ales, modalități de descoperire și conservare a eului. Actul de a spune povestea este terapeutic, contribuind la validare personală, prin existența unui receptor implicit: „Spunându-vă povestea asta, vă fac să existați. Vă povestesc, deci existați”. Personajul pare a construi, în universul interior, o lume completată cu receptori care, în antiteză cu dezumanizarea din Galaad, pot empatiza, trăi, simți.

Bineînțeles, personajul se reconstruiește afectiv prin emoțiile vii pe care le trăiește. Ea iubește, lipsa iubirii fiind ceea ce are curajul să condamne în mod fățiș într-o discuție cu însuși comandantul ei. Trăiește pasional dragostea pentru Nick, șoferul familiei, manifestându-și compulsiv dorința carnală. E multă bucurie de a trăi în reacția ei, e o modalitate de a-și demonstra că trăiește, trup și suflet, contrar unui sistem care anulează omenescul.

E greu să mă opresc din scris despre acest roman. Poate revin cu o impresie despre ecranizările care i s-au făcut. Structura, ideea, personajele, viziunea, finalul deschis, insolitarea receptorului vă vor ține în lumea Galaadului chiar și după ce terminați lectura propriu-zisă.