Andrew Solomon, „Demonul amiezii: o anatomie a depresiei”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014

  1. 20140810_112303„Opusul depresiei nu e fericirea, ci vitalitatea. (A. Solomon)”

Bilă neagră, melancolie, lene, tristeţe, angoasă, anxietate, depresie, dar, mai presus de toate, un eu care se luptă cu socialul, cu prejudecăţile, cu mentalul colectiv, cu politica, cu instinctele, cu raţiunea, cu sinele şi cu un lanţ continuu de euri ale căror voci sfâşie, latră, agresează, alină, vând iluzii, lovesc şi apoi, din nou, oferă revelaţii care asigură – sau nu – echilibru.

Cartea lui Andrew Solomon impresionează prin bibliografia care atinge un număr impresionant de domenii ale cunoaşterii: psihiatrie, psihologie, genetică, farmacologie, istorie, artă, literatură, sociologie, filosofie. Un studiu exhaustiv care, însă, spre deosebire de o lucrare strict ştiinţifică, nu rupe maladia analizată de om, pentru a o pune la microscopul ochelarilor vreunui psihiatru, istoric sau sociolog. Unul dintre postulatele aproape banale ale cărţii este că nu există depresie, ci depresii, nu există boală, ci oameni care suferă de depresie. Reuşita autorului e asigurată de faptul că îşi prezintă propria experienţă măcinată de trei căderi psihice mistuitoare. În plus, Solomon apelează, pentru orice ipoteză emisă sau pentru orice teză combătută, la situaţii concrete preluate din interviurile pe care i le-au acordat oameni care suferă ori au suferit de depresie. Capitolul despre istoricul acestei boli – care începe de la excesul umoral de bilă neagră al anticilor şi se termină cu procedurile contemporane de psihoterapie şi de neurofarmacologie -, precum şi

interviurile luate persoanelor depresive din varii motive din Groenlanda, Senegal sau Cambodgia au puterea de a generaliza specificul acestei boli la orice context istoric, geografic sau social.

Mulţi dintre noi se vor fi regăsit, într-o măsură mai mare sau mai mică, în această carte. Consideraţiile referitoare la existenţialismul francez, la absurdul din piesele lui Beckett sau Ionescu, fragmentele selectate din Schopenhauer sau Virginia Woolf, incursiunea în sine, fluxul conştiinţei (fără a avea nimic inautentic sau artificial indus), sinceritatea cu care Solomon spovedeşte adevăruri de multe ori jenante, presentimentul angoasant al declanşării unei forme depresive, anxietatea dată de iminenţa unui sfârşit, până şi reflecţiile despre autoflagelare şi suicid – toate acestea pot avea ecou în meditaţiile şi experienţele noastre. Nu recomand această carte celor care aşteaptă soluţii. Pentru asta s-au inventat psihoterapeuţi şi psihiatri. Textul lui Solomon nu e nici pentru cei care vor paliative. Pentru aşa ceva există tarabele care abundă în cărţi cu titluri prozaice şi transparente „Cum să fii fericit”sau „Enşpe moduri de salvare a căsniciei/ educare a copilului/ gestionare a timpului/ şamd/ şamd”. Demonul amiezii se adresează, în schimb, aşa cum sugerează şi Mircea Cărtărescu în Prefaţă, tuturor celor care gustă metafora, readusă din ficţional în imanent, pentru a plasticiza o realitate. De o puternică forţă sugestivă mi s-a părut metafora stejarului din primele pagini ale cărţii, prin care nu doar că se portretizează, dar se şi revelează imaginea fiinţei mistuite de depresie:

„M-am întors, nu demult, într-o pădure în care mă jucam în copilărie şi am văzut un stejar, în măreţia lui de un veac, la umbra căruia mă jucam cu fratele meu. În douăzeci de ani, o viţă uriaşă se agăţase de copacul sigur pe sine şi aproape că îl sufocase. Era greu de spus unde era copacul şi unde începea viţa. Viţa se răsucise atât de iscusit peste eşafodajul crengilor, încât frunzele ei păreau, de departe, frunzele copacului; doar de aproape puteai vedea cât de puţine crengi vii ale stejarului mai rămăseseră şi că nişte lăstari disperaţi de stejar se iţeau, urcând pe trunchiul masiv ca un şirag de degete mari ale mâinii, cu frunzele continuându-şi fotosinteza în felul ignorant al biologiei mecanice. Depresia crescuse pe mine ca viţa care cucerise copacul; mă secătuia şi se înfăşurase în jurul meu, hâdă, mai vie decât mine. Avusese o viaţă proprie care, puţin câte puţin, asfixiase toată viaţa din mine.”